Reels-urile trec. Rănile rămân. Relația le vindecă.

În cabinet, mulți pacienți ajung cu speranțe mari și cu răni adânci dar și cu confuzia creată de sute de „soluții rapide” pe care le-au întâlnit online. Înainte să se așeze pe scaun sau canapea, au trecut prin "reels-uri", "carusele" și promisiuni simple. Iar noi pornim alături de ei din acest punct.

În ultimii ani, modul în care oamenii caută informații despre psihologie s-a schimbat radical. Mulți ajung mai întâi pe platforme sociale, nu în cărți sau în cabinete. Primele contacte cu „psihologia” vin adesea sub forma unor clipuri scurte, a unor sfaturi simplificate sau a unor promisiuni de transformare instanta. Pentru public, diferența dintre educație psihologică reală și divertisment pare tot mai neclară.

Social Media a devenit un loc comun pentru psihologi, psihoterapeuți, coach, influenceri, guru care promit transformări rapide. Într-o lume dominată de reels-uri, carusele instagramabile, branduri personale și strategii de vizibilitate, diferențele între un profesionist cu formare riguroasă și un promotor al soluțiilor miraculoase se estompează. Algoritmul înlocuiește adesea discernământul.

În acest context, devine esențial să înțelegem dinamica psihică a celor care caută ajutor și ce îi atrage spre promisiuni rapide sau spre personalități idealizate din mediul online. Aceste procese influențează nu doar alegerea specialistului dar și relația terapeutica.

Nevoia de idealizare și validarea narcisică

Kohut descrie idealizarea ca un pilon al dezvoltării sinelui. Copilul proiectează stabilitate, siguranță și forță asupra unei figuri parentale „bune”. La adult, această nevoie nu dispare. Oameni vulnerabili aleg terapeuți în funcție de imagine: un zâmbet echilibrat, un discurs motivant, un profil vizibil. Această idealizare naște iluzia: „dacă terapeutul meu este valoros, și eu sunt.” Este o formă de validare narcisică prin asociere, nu o alegere clinică. Când realitatea procesului nu confirmă fantezia grandioasă, dezamăgirea apare brusc. Idealul se prăbușește, iar pacientul poate abandona terapia la cel mai mic semn de "umanitate" al terapeutului.

Expunerea terapeutului în online și dizolvarea limitelor profesionale

Tot mai mulți „vindecători” își expun familiile, vulnerabilitățile și viața personală. Pentru public, acest lucru poate părea autentic. Pentru pacient, poate fi derutant. Limitele profesionale devin neclare. Pacientul intră în cabinet cu impresia unei relații deja formate, cu așteptări neconforme cadrului terapeutic. Pacientul ajunge să se îngrijoreze pentru anxietatea terapeutului și probleme acestuia pentru a evita propria anxietate și propriile probleme. Astfel, confuzia de roluri afectează transferul, limitele și formarea alianței terapeutice.

Iluzia celor „3 pași spre vindecare”, responsabilitatea pusă pe pacient și pierderea valorii relaționale

Promisiunile care oferă soluții ușoare, în doar 3 pași și 2 ședințe de terapie au invadat spațiul virtual și devin din ce în ce mai tentante:

- „Ghidez mamele să scape de griji în 3 pași simpli”
- „Trei pași ca să scapi de anxietate”
- „Vindecă trauma în doar 2 ședințe”
- „Încetează să mai faci aceste 3 lucruri ca să scapi de...”

Aceste mesaje mută responsabilitatea exclusiv pe pacient și transmit un mesaj subliminal că dacă nu a reușit singur, problema este la el, că dacă soluțiile miraculoase nu au avut efect atunci pacientul este defect. Dar adevărul este că noi ne stricăm în relații și ne vindecăm în relații. Procesul real de vindecare într-un cadru bine stabilit implică empatie, oglindire, conținere. Vindecarea are loc în relație, nu în izolare. Cu pacienții care vin după astfel de experiențe, primele etape ale terapiei nu sunt despre intervenție, ci despre reconstruirea speranței și repararea rușinii.

Invidia și vulnerabilitatea narcisică

Invidia apare atunci când persoana percepe valoarea altuia ca fiind amenințătoare. În online, acest lucru se traduce prin atacarea conținutului de calitate, urmărirea conturilor superficiale, evitarea celor care explică în profunzime. Este mai ușor să urmărești conținut superficial și liniștitor decât concepte complexe. Acest lucru nu reflectă lipsa de inteligență, ci o vulnerabilitate narcisică. 

Concluzie

Psihoterapia este un proces profund, relațional și transformator. Nu poate fi redus la „tips & tricks”, la tehnici instant sau la promisiuni simplificate. Psihoterapia nu înseamnă perfecțiune. Înseamnă întâlnirea a două imperfecțiuni care au curajul să fie autentice una în fața celeilalte. Iar în ciuda zgomotului digital, transformarea reală începe atunci când cineva spune: „Încerc. Lucrăm împreună.” Acolo se vindecă rănile — în relație, nu în algoritm.
Comments

  
 
 Insightful
Comment

Share
 

 
Tell them what you found insightful…
Open Emoji Keyboard

 
No comments, yet.
Be the first to comment.

Start the conversation