Cine sunt eu?

Pentru mine, aceasta este una dintre cele mai grele întrebări. Poate pentru că am învățat că oamenii pot părea într-un fel și a fi în altul, că ne ascundem față de noi înșine părți pe care nici nu le bănuim, și că o viață întreagă poate fi insuficientă ca să ne descoperim pe deplin.

Am crescut în comunități în care oamenii se știau între ei, se sprijineau și se întâlneau în tăcere și în bucurie. De acolo mi-am luat convingerea că identitatea noastră nu se construiește izolat. Cine suntem se naște în relații, în legături care ne susțin, în întâlniri care ne tulbură și ne transformă, în priviri care ne recunosc înainte să ne recunoaștem singuri.

Viața m-a purtat prin locuri și culturi diferite, m-a făcut să întâlnesc oameni ale căror povești mi-au deschis uși în propria mea înțelegere. Am traversat roluri, unele asumate cu bucurie, altele impuse de circumstanțe, și am învățat să jonglez cu ele, să le recunosc frumusețea și limitele. Psihanaliza nu a fost un drum prestabilit, a venit ca o descoperire treptată a unui spațiu în care trecutul și prezentul se întâlnesc, în care relațiile noastre timpurii ne dezvăluie tiparele și dorințele care ne ghidează.

Cred că vindecarea începe acolo unde există întâlnire. În cabinet, creez un spațiu viu, sigur și cald, în care poți să fii auzit fără grabă, să fii văzut fără mască și să fii înțeles fără judecată. Lucrăm împreună, pas cu pas, explorând tiparele care ne țin captivi, emoțiile tăcute care cer să fie ascultate și felurile în care putem relaționa cu noi înșine și cu ceilalți. Cred în empatie ca formă de prezență, în curiozitate ca formă de iubire și în dialogul sincer dintre oameni ca sursă de transformare.

Cred că niciodată nu suntem singuri. Chiar și în tăcere, chiar și atunci când ne ascundem, legătura dintre oameni există, și ea poate să ne aducă vindecare.