Eu te-am făcut, eu te omor: dinamica abuzului

"Niciodată trauma, ca factor patogen, nu poate fi luată suficient în considerare. Chiar și copiii din familii respectabile, de un puritanism sincer, cad victime violenței reale sau violului mult mai des decât am îndrăzni să presupunem" ( Sándor Ferenczi, Confuzia limbilor între adulți și copii).

Trauma timpurie rămâne una dintre cele mai subestimate realități ale dezvoltării umane. Chiar și în familiile „respectabile”, copiii pot fi expuși unor forme de abuz emoțional, fizic sau sexual care nu sunt recunoscute, nu sunt numite și rareori sunt înțelese. Iar consecințele nu dispar odată cu timpul — se adâncesc.

Fractura interioară: cum se formează identificarea cu agresorul

Consecințele psihologice ale abuzului timpuriu sunt profunde: identificarea cu agresorul, rușine intensă, vinovăție distorsionată și un clivaj sever al Eului, adesea însoțit de disociere. În multe situații, părinții încearcă să-și compenseze propriile nevoi și frustrări prin copil — uneori subtil, alteori brutal.

Mama, care ar trebui să protejeze copilul, poate deveni ea însăși agresorul: o figură intruzivă, critică, transformându-se într-un părinte agresiv (sau într-un "antrenor agresiv" așa cum observăm în scandalul recent din lumea gimnasticii) mai degrabă decât într-un refugiu emoțional. Acolo unde trebuia să existe protecție, grijă și iubire, copilul găsește atac, respingere sau manipulare. În astfel de contexte, Eul copilului se fragmentează pentru a supraviețui. Pentru a se vindeca, adultul traumatizat ar trebui să renunțe la fantasma părintelui bun și să permită urii să iasă la suprafață. Dar ura față de părintele de care ai depins pentru supraviețuire este o emoție copleșitoare. Mulți pacienți preferă negarea, pentru că este mai puțin înfricoșătoare decât confruntarea cu agresorul interiorizat. Astfel, supunerea față de agresorul intern continuă ani la rând.

Adesea ne întrebăm: „De ce nu se revoltă copilul? De ce nu refuză?” Pentru că, în etapa în care se formează aceste identificări, copilul are o dependență totală de părinte. Supraviețuirea — fizică și psihică — depinde de menținerea legăturii cu figura adultă, chiar dacă aceeași figură este abuzivă. Prin procesele de internalizare (așa cum sunt descrise în teoriile relațiilor cu obiectul), agresorul exterior devine un obiect intern activ, care continuă abuzul în lumea psihică a copilului. Clivajul devine astfel un mecanism de protecție: copilul separă aspectele rele ale părintelui pentru a păstra intactă o imagine suportabilă, „bună”, necesară supraviețuirii psihice.

De la rușine la vinovăție falsă

Identificându-se cu agresorul, copilul preia inconștient dorințele și impulsurile acestuia și le transformă în propriile dorințe. Așa apare vinovăția deformata pe care o observăm sub forma replicilor „eu mi-am dorit să ajung acolo” sau „eu am acceptat lacrimile pentru succes”. Aceasta este forma psihică prin care copilul încearcă să-l „elibereze” pe agresor de responsabilitate, pentru a-l putea iubi în continuare.

Abuzul mascat: nu doar în familie, ci și în sport, școală, biserică

Abuzul — inclusiv cel sexual — este mult mai frecvent decât ne place să credem. În mediul sportiv, de exemplu, reguli stricte, pedepse, umiliri sau atingeri nepotrivite sunt adesea prezentate ca „metode pentru performanță”. Iar când abuzatorul este confruntat, proiecția vinovăției apare instantant „sigur a făcut el ceva” sau „e spre binele lui”. Orice încercare a unui părinte de a interveni este minimalizată, ridiculizată sau etichetată drept exagerată.

Replica „eu te-am făcut, eu te omor”, pe care ne-am dori să o considerăm o relicvă a unei epoci dure, persistă încă în mentalul colectiv românesc. Uneori rostită direct, alteori camuflată în forme „moderne” de control și disciplină, ea exprimă aceeași realitate psihică: un părinte omnipotent care îl deține pe copil, care anuleaza existența copilului și care se validează narcisic prin realizările acestuia.

#trauma #psihologie #psihoterapie #psihanaliza #abuz #vindecare