Despre sfaturi

A da și a primi sfaturi pare a fi devenit o parte inevitabilă a vieții cotidiene. De la cele mai fragede vârste, suntem expuși sfaturilor celor din jur — părinți, bunici, profesori, colegi, prieteni sau superiori. Ele vin, de cele mai multe ori, sub forma unei intenții binevoitoare, însoțite de dorința declarată de a ne proteja, de a ne ghida, de a ne „scuti” de greșeli. În realitate însă, sfatul – oricât de bine intenționat – poartă în sine o ambiguitate: aceea dintre grijă și control, dintre empatie și dominație.

Ne putem întreba, așadar: ce se întâmplă cu libertatea subiectului atunci când primește un sfat? Poate că, în mod subtil, cel care oferă sfatul se poziționează într-o relație de superioritate — un „știu eu mai bine” rostit sau nerostit, care presupune cunoașterea adevărului celuilalt. În acest fel, sfatul poate deveni o formă de negare a experienței subiective a celui care îl primește, un act prin care se înlocuiește procesul interior de reflecție cu o soluție externă, preambalată.

Expresia „îți dau un sfat pentru că îți vreau binele” ascunde adesea o intenție mai complexă. Poate fi, într-adevăr, dorința sinceră de a ajuta. Dar, nu de puține ori, în spatele acestei formule aparent altruiste se ascunde o dorință de judecată sau chiar o nevoie inconștientă de validare prin celălalt. Le oferim copiilor sfaturi pentru a-i proteja de greșeli, însă uităm adesea că greșeala nu este un eșec, ci un moment constitutiv al devenirii psihice, o experiență de învățare prin care se construiește autonomia.

În spațiul terapeutic, cererea de sfaturi apare frecvent. Pacienții vin cu dileme din viața de zi cu zi și, în mod firesc, caută o autoritate care să le spună ce este „corect”. În spatele acestei cereri se pot ascunde însă multe: teama de greșeală, dificultatea de a-și asuma deciziile, dorința de perfecțiune, nevoia de dependență sau chiar tendința de a transfera responsabilitatea asupra altcuiva. În aceste momente, rolul terapeutului nu este acela de a sfătui, ci de a însoți pacientul în explorarea propriei sale incertitudini — acolo unde se naște adevărata libertate de alegere.

Pentru că, în fond, oferirea de sfaturi stabilește o relație verticală, iar analiza caută una orizontală, bazată pe ascultare, reflecție și încredere în capacitatea subiectului de a-și construi propriul sens. Freud sublinia acest aspect esențial atunci când scria că rolul analizei nu este cel de a face imposibile reacțiile patologice, ci să ofere eului pacientului libertatea de a decide într-un sens sau altul.