Cuvinte "interzise"

Orice părinte știe că cele mai îndrăgite și amuzante glume spuse de copii în mod repetat sunt cele în care apar cuvintele „pipi” sau „caca” (sau altele din aceeași categorie). Dar ceea ce pe copii îi amuză atât de mult, provoacă adesea reacții exagerate din partea adulților oripilați: „Nu e frumos să spui așa!”, „Rușine să vorbești despre acest lucru!” De la părinți la învățători, toți par să sară în ajutorul copilului pentru a-l învăța că aceste cuvinte – învățate, de altfel, tot de la adulți – nu sunt menite a fi folosite în public. 

Copilul nu știe de ce nu este lăsat să se exprime dar asociază repede cu rușinea și învață că aceste părți ale corpului și aceste procese naturale rămân ascunse sub un mister. Așa ia naștere o tăcere a corpului în relație. Copiii învață despre corpul lor și consideră că urina și fecalele sunt părți din corpul lor, tocmai de aceea pot deveni anxioși când li se cere să renunțe la ele. Atunci când le interzicem copiilor să folosească anumite cuvinte, pentru ei acest lucru poate însemna să renunțe la obiectele desemnate prin acele cuvinte. Iar atunci când le spunem să le fie rușine dacă folosesc anumite cuvinte, îi facem, de fapt, să se rușineze de aceste părți ale corpului lor – și, implicit, de o parte din ei înșiși.

Ce reprezintă cuvintele pentru copii și de este necesar să le acceptăm această nevoie?

Când există două cuvinte disponibile, ele împart un concept într-un mod diferit față de situația în care este disponibil doar un singur cuvânt. Fiecare cuvânt ales deschide, în felul ei, o perspectivă asupra realității și o formă de relaționare cu aceasta.

Toate experiențele din copilărie, amintirile și sentimentele legate de relațiile timpurii cu obiectele sunt conectate la limbaj. Semnificații speciale devin încorporate în el, iar cuvintele devin purtătoare ale acestor semnificații.

Cuvintele dobândesc o valoare aproape magică, deoarece prin ele copilul recreează obiectul pe care îl numește. Prin numire, el reface legătura cu ceea ce lipsește, cu absența, și o transformă într-o prezență simbolică.

Verbalizarea dorințelor, un joc de proiecție în preajma părinților, îi permite copilului să încorporeze aceste dorințe în limbaj, depășind astfel limitările fizice ale corpului. Limbajul devine astfel o punte între sine și celălalt – un spațiu comun de descoperire și exprimare.

Din perspectivă psihanalitică, impulsurile orale care au fost suprimate în timpul înțărcării și apoi în cursul procesului de dobândire a autonomiei corporale, se transformă în manipularea sofisticată a obiectelor simbolice reprezentate de limbaj și reguli ale jocului. În această transformare, limbajul devine locul unde experiența corporală se convertește în experiență relațională.

Cuvintele obscene păstrează o legătură mai strânsă cu imagistica vizuală și cu inervația musculară decât cuvintele obișnuite. Pentru comunicarea zilnică, majoritatea cuvintelor pierde această componentă halucinatorie pentru a facilita utilizarea lor mai economică. Excepția de la această regulă apare atunci când imaginile asociate cuvintelor se referă la situații conflictuale. Aceste cuvinte rămân purtătoare vii ale conflictelor nerezolvate – ecouri ale unei experiențe care nu a putut fi simbolizată complet.

Copiii tratează cuvintele ca fiind obiecte și se așteaptă ca acele cuvinte care sună la fel sau sunt similare să aibă același sens. Freud, referindu-se la cazul micuțului Hans, spunea să nu uităm cât de semnificative sunt pentru copii asemănările de sunet dintre cuvinte. În acest mod, copilul explorează nu doar logica limbajului, ci și logica inconștientului.

În cursul dezvoltării, într-un mediu în care distorsiunile de interpretare sunt corectate, copilul învață să aprecieze utilizarea abstractă a limbajului și să înțeleagă ambiguitatea și aluzia. Într-un context relațional sigur, sensurile se negociază, iar limbajul devine un teren comun al întâlnirii dintre gânduri și afecte. Sensul nu este un dat, ci este ceva negociat între părinte și copil. Relația dintre gând și cuvânt este un proces viu. Iar acest sens negociat între doi oameni devine sensul celor doi – o construcție comună, o formă de a fi împreună în limbaj.

Cuvintele și structurile limbajului au mai mult decât o relație 1 la 1 cu lucrurile și evenimentele reale. Cuvintele au o viață proprie care permite limbajului să depășească experiența trăită și să mențină legătura cu celălalt chiar și în absență.

Vă amintiți, desigur, fascinația noastră când am învățat despre sensul multiplu al cuvântului broască. Astfel, copilul învață că sensul unui cuvânt poate fi înțeles cu adevărat doar prin contextul în care acesta este folosit. Sensul nu este unul comun, ci este unic și, mai ales, relațional – el există doar în raport cu celălalt. Cuvintele se alătură unor experiențe și gânduri diferite, iar atunci când două sensuri sunt mult prea opuse pot apărea dificultăți de consolidare a identității sau a concepției despre sine. Limbajul are și rolul de a crea conexiuni – e o formă de a fi împreună cu, de a fi ca ceilalți.

Pentru Winnicott, cuvântul este ceva descoperit sau creat, care se adaugă unui gând deja existent. Ce se întâmplă atunci cu acele gânduri care nu au primit un cuvânt sau cu acele gânduri la care cuvintele adăugate au devenit interzise și rușinoase?

În analiză, pacienții care au avut astfel de experiențe timpurii se confruntă adesea cu dificultăți în a vorbi despre propriul corp și despre nevoile lor. Limbajul corporal pare fragmentat, acoperit de rușine sau de un sentiment difuz de interdicție. Mulți vin cu plângeri somatice – constipații, diaree sau alte tulburări fiziologice – care par să exprime ceea ce nu a putut fi spus. Corpul devine locul unde se scrie ceea ce cuvintele nu au avut voie să rostească. În aceste cazuri, rușinea apare frecvent în discursul lor, ca o amintire vie a unei relații timpurii în care anumite zone ale experienței au fost interzise sau marcate de tăcere.