Basmele românești ca oglindă a inconștientului

Recenzie de carte publicată în Revista de psihanaliză relațională, nr. 1, 2026, București

Trăim într-o perioadă marcată de tensiuni și incertitudine, în care
războiul și crizele economice nu mai sunt doar subiecte ale istoriei, ci realități
ale prezentului. Suntem invadați zilnic de știri despre catastrofe și moarte,
fără să ne fi revenit pe deplin după experiența pandemiei, perioadă în care
am fost nevoiți să trăim în izolare, cu sentimentul permanent al pericolului.
Într-un context în care accesul la informație este continuu, suntem expuși,
în același timp, unui flux constant de știri negative, care nu doar că ne mențin într-o stare de teamă față de un viitor instabil, ci reactivează și conflicte
psihice mai vechi, pe care le credeam uitate. Nu este surprinzător că, în astfel
de vremuri, ne întoarcem din nou la basme?
Basmele reprezintă unul dintre primele moduri prin care învățăm
despre viață și despre felul în care aceasta funcționează. Basmele traduc
abstractul în concret și transformă anxietățile și conflictele colective într-o
formă unică pentru fiecare cititor ce permite gândirea și elaborarea acestor
conflicte și poate tocmai această funcție explică interesul și așteptarea stârnite de apariția acestei cărți.
Volumul „A fost odată ca niciodată: eseuri de psihanaliză a basmului
românesc”, coordonat de Simona Reghintovschi și publicat la Editura Trei,
apare într-un moment potrivit și ne invită să pășim într-un spațiu tranzițional, în care imaginarul se împletește cu realitatea. În acest spațiu suntem
invitați să ne reamintim de existența dimensiunii inconștiente a personalității, de conflictele inconștiente și de mecanismele defensive care conturează
portretul psihologic al românilor, atât la nivel individual, cât și la nivelul
inconștientului colectiv.
Observăm tot mai des un refuz al basmelor clasice din partea părinților, care resping agresivitatea prezentă în ele sau le reinterpretează astfel
încât doar binele să rămână vizibil, fără a le oferi copiilor șansa de a întâlni
întreaga gamă a experienței umane.
Desigur, în mintea cititorului poate apărea întrebarea de ce discutăm
astăzi despre basme care par să nu mai fie actuale în societatea modernă.
Cartea ne arată însă tocmai contrariul: basmele reprezintă lumea internă
a omului și conflictele fundamentale care rămân valabile, fiind preluate și
trăite de om în societatea în care crește.
În basmele moderne, răul este adesea eliminat, sub pretextul că anumite
scene ar fi prea traumatizante pentru copil, fiind înlocuit de prezența constantă a unui bine rezolvat prin intervenția unui alt bine – un personaj bun
în preajma altor personaje bune. Astfel, dualitatea bine–rău se estompează,
la fel cum se estompează și dilema unei tinereți fără bătrânețe și a unei vieți
fără de moarte. Basmele „redactate” contemporane evită adesea dilemele
existențiale și nu mai permit lucrul cu propriile frici sau cu distructivitatea
psihică. Se creează astfel iluzia, printr-un mecanism de negare, că dilemele
fundamentale ale existenței umane ar fi dispărut – tocmai în momentul în
care avem cea mai mare nevoie de aceste povești pentru reglarea fricilor și
domesticirea suferinței. Atunci când aceste conflicte psihice sunt negate și
nu sunt recunoscute sau elaborate psihic, pot apărea încercări de rezolvare
miraculoasă în viața externă – precum promisiunile contemporane ale nemuririi sau ale tinereții veșnice, ilustrate simbolic, de exemplu, prin intervențiile estetice care par să promită depășirea limitelor timpului.
Ca să rămânem în tonul basmelor, propun să păstrăm tonul magic și
povestitor încă de la început: a fost odată ca niciodată un grup de psihanalisti
și psihoterapeuți de orientare psihanalitică, care s-au adunat la Centrul de
Cercetări Psihanalitice George Devereux, din cadrul Asociației Insight, între
noiembrie 2019 și august 2022, ca să pornească într-o cercetare nemaivăzută. Nu era o cercetare sumbră, ca cele care sperie uneori cititorii de cărți științifice, ci una țesută din povești și asocieri libere.
Timp de câțiva ani, acest grup a lucrat cu răbdare, folosind o metodă
originală de cercetare, cu ochii deschiși la tot ce le scăpa, ca să evite „petele
oarbe” ale analiștilor-cititori. Și din acest efort a răsărit o carte minunată.
Asemenea unui tânăr erou din povești, care pornește la drum prin codri
întunecoși, se luptă cu primejdii și învață tainele lumii, proiectul – născut
din sămânța unei idei – a crescut, a trecut prin multe încercări și s-a așezat,
în forma sa matură, într-un volum gata să fie citit și descoperit de fiecare.
Basmele reprezintă învățături transmise din generație în generație în
spațiul românesc, îmbinând iubirea și ura, lumina și întunericul experienței
umane. Volumul „A fost odată ca niciodată: eseuri de psihanaliză a basmului
românesc” arată cum basmele acționează ca un psihic auxiliar, sprijinind atât
copilul, cât și adultul în reglarea experiențelor greu de trăit sau de metabolizat.
Cartea explorează trei teme majore prezente în basmele românești:
complexul matern, complexul Oedip și complexul fratern, evidențiind
atât conflictele inconștiente ale individului de la etapa preverbală până la
maturizare, cât și pe cele colective. Prin aceste basme, cititorul este invitat
să pornească într-un dialog interior, legătura cu personajele fiind bidirecțională: povestea îl modelează pe cititor, iar cititorul îmbogățește povestea prin propriile trăiri și reflecții.
Volumul „A fost odată ca niciodată...” ne invită să ne deschidem mintea și să pătrundem într-un spațiu al jocului, un spațiu tranzițional în care,
paradoxal, un lucru este real și nu este real simultan. Aici învățăm să trăim
și să relaționăm. Cartea devine astfel o formă de psihoterapie prin basme,
în care cititorul experimentează convenția că suntem toți prezenți în același
spațiu imaginar. Este aproape imposibil să nu te identifici cu cel puțin un
personaj și cu povestea acestuia, iar gândul să nu te ducă înapoi către copilărie. Suntem făcuți să spunem povești, iar poveștile se transformă odată
cu naratorii care le transmit. Această carte ne schimbă propriile povești și,
implicit, psihicul nostru. Impactul devine și mai profund pentru că naratorii
nu mai sunt doar mama și tata, ci o multitudine de „mame și tați” care ne
prezintă lumile lor, contribuind la îmbogățirea experienței noastre interioare.
Un element de unicitate al cărții constă în faptul că este prima lucrare
de acest tip dedicată interpretării psihanalitice a basmelor românești, oferind
o perspectivă asupra psihicului inconștient al culturii românești, privit prin
prisma conflictelor inconștiente individuale și colective.
Însă unicitatea volumului nu constă doar în analiza basmelor românești, ci și în cercetarea care utilizează mai multe metode și care nu poate fi
caracterizată drept o „psihanaliză sălbatică”. Combinând mai multe tehnici,
aceasta include: autoreflexivitatea analistului la propria reacție emoțională
prin care analiștii-cititori își observă propriile reacții emoționale, care pot fi
înțelese în termenii transferului și contratransferului; căutarea unor echivalențe simbolice ale motivelor în mai multe versiuni ale basmelor și triangularea prin discuții de grup, care oferă o imagine mai amplă și atenuează efectele transferului și contratransferului asupra interpretării basmului. Membrii grupului se identifică cu diverse personaje și contribuie astfel la validarea interpretărilor realizate.
Cititorul interesat de explorarea conceptelor teoretice poate utiliza
această carte și în scop didactic, deoarece basmele sunt interpretate asemenea unor viniete clinice, care ilustrează foarte bine concepte psihanalitice. Cititorul are ocazia nu doar să intre în lumea poveștilor și să retrăiască amintirea unor basme îndrăgite, ci și să înțeleagă diferite aspecte teoretice ale psihanalizei.
Astfel, volumul are nu doar un scop recreativ, ci și unul educativ.
Cartea explorează concepte psihanalitice esențiale – trauma nașterii,
maturizarea psihică, mecanismele de apărare, clivajul, proiecțiile narcisice ale părinților, deficitul narcisic, relațiile obiectale, integrarea sinelui, dinamica
complexului oedipian și multe altele – prin prisma basmelor românești. Basmele devin astfel viniete vii, care ilustrează conflictele psihice și provocările dezvoltării umane, de la naștere până la maturitate, atât la nivel individual, cât și colectiv.
Deși fiecare capitol spune povestea unui basm diferit, autorii împărtășesc cu toții credința în rolul fundamental al acestor povești. Interpretările
lor se împletesc asemenea firelor unui covor magic: se completează reciproc,
folosesc un limbaj comun și construiesc un sistem în care fiecare parte dă
naștere alteia. Cititorul are astfel impresia că întreaga carte a fost țesută de
un singur povestitor, care, cu răbdare și măiestrie, adună în paginile sale
basmele și înțelepciunea culturii românești într-un întreg armonios. Cu
excepția câtorva capitole care se diferențiază stilistic sau conceptual, coerența
cărții sugerează nu doar efectul însuși al basmelor și al studiului lor ci și cum
sensurile individuale pot contribui la construirea unui sens împărtășit și a
unui sens comun.
Lectura cărții ne oferă nu doar insight-uri psihanalitice, ci și un spațiu
de reflecție asupra modului în care poveștile modelează și regenerează psihicul. Un cititor mai critic ar putea respinge aceste interpretări, numindu-le
„născociri” ale unor „născocitori” – căci, la urma urmei, cuvântul basm
înseamnă chiar „născocire”. Dar oare psihicul nostru nu este el însuși o
întreagă născocire, mereu în căutarea unui sens?
Și astfel, cititorul, pășind prin paginile acestei cărți, va descoperi că
basmele românești nu sunt doar povești spuse la gura sobei sau în șoapta
nopții, ci adevărate hărți ale psihicului, atât individual, cât și colectiv. Fiecare
poveste deschide o ușă către fricile, dorințele și conflictele inconștiente, iar
interpretările autorilor țes un fir nevăzut care leagă trecutul de prezentul
interior. Cartea ne învață că basmele continuă să ne ghideze, să ne modeleze
și să ne însoțească în călătoria noastră prin viață, asemenea unui erou care,
trecând prin păduri întunecoase și întâlnind obstacole, învață să cunoască și
să accepte atât lumina, cât și umbra din sine. Și, poate, la sfârșit, ne rămâne
aceeași senzație magică: că poveștile nu se termină niciodată, ci continuă
să ne vorbească și să ne transforme, atât cât suntem dispuși să le ascultăm.
Să închei, așadar, într-o notă clasică de basm românesc: și am încălecat
pe o șa și v-am spus recenzia mea... lăsându-vă pe voi să descoperiți singuri
secretele inconștientului colectiv românesc ascunse între paginile cărții.